Hotelul   Itaca   Contact/Rezervări


Itaca a fost locuită fără întrerupere în ultimii 6.000 de ani. În funcţie de timpuri şi împrejurări, densitatea populaţiei a fluctuat, însă insula nu a rămas niciodată pustie în perioadele de declin.

 

Ruinele unor construcţii din nordul insulei Itaca indică o activitate umană încă din perioada Neoliticului (4000-3000 î.Hr.). În perioada civilizaţiei greceşti timpurii (3000-2000 î.Hr.) erau prezente de asemenea forme de viaţă organizată, după cum atestă vestigiile de aşezări, străzi şi ziduri din Pilikata, dar şi unele descoperiri făcute în Peştera Loizos. Potrivit unor izvoare istorice scrise, dar şi din diverse descoperiri făcute în timpul campaniilor de săpături arheologice în secolele al XIX-lea şi XX, Itaca a ajuns la apogeul prosperităţii în timpul perioadei premiceniene (2000-1500 î.Hr.) şi mai cu seamă în perioada miceniană (1500-1100). Insula Itaca era capitala formaţiunii statale a cefalonienilor, care cuprindea insulele din jur şi regiuni din zona continentală a Greciei şi constituia unul dintre cele mai puternice state ale vremii. Locuitorii insulei au fost descrişi drept marinari iscusiţi şi exploratori. După declinul şi prăbuşirea statului cefalonienilor, Itaca a fost ocupată de dorieni (perioada dorică, 1000-800 î.Hr.). Declinul insulei Itaca, provocat de ocupaţia doriană, a continuat şi în perioada de apogeu a puterii greceşti (800-180 î.Hr.). Totuşi, insula a continuat să fie locuită de societăţi organizate, îndeosebi în partea nordică.

 

Dominaţia romană (180 î.Hr. – 394 d.Hr.) nu a schimbat situaţia. Insula a rămas locuită şi organizată. Făcea parte din provincia Iliria. Majoritatea locuitorilor trăiau în zona de nord. Păgânismul a fost religia dominantă până spre sfârşitul acestei perioade, după cum indică dovezile unui cult adus zeilor şi lui Odiseu/Ulise. Romanii au rămas pe insulă până în 394 d.Hr., când Itaca a început să facă parte din Imperiul Bizantin. După această dată a fost introdus creştinismul şi au fost construite biserici şi mănăstiri. În timpul perioadei bizantine (394-1185 d.Hr.), Itaca a fost anexată insulei Kefalonia, făcând parte din provincia Epir. Perioada medievală a fost marcată de ocupaţia insulei Itaca şi a celor din jur de către normanzi (1185-1204), cu mai mulţi conducători care au avut domnii de scurtă durată. Din cauza raidurilor continue ale piraţilor, în Evul Mediu densitatea populaţiei a cunoscut o descreştere semnificativă.

 

În 1479, turcii au ajuns rând pe rând în Lefkada, Kefalonia, Itaca şi Zakynthos, au prădat şi incendiat aşezările, au ucis oameni şi au luat prizonieri pe care i-au dus să colonizeze oraşul Istanbul. Itaca a rămas aproape nelocuită, fiindcă majoritatea supravieţuitorilor au plecat spre alte zone. În 1499 a început războiul turco-veneţian, iar Itaca şi insulele din jur au fost asediate de armatele veneţiene şi spaniole. În 1500 a început cucerirea treptată a insulelor şi în 1503 Itaca, Kefalonia şi Zakynthos s-au predat veneţienilor, pe când Lefkada a capitulat în faţa turcilor. În 1504 începe oficial dominaţia veneţiană, în Itaca este numit un administrator al Republicii şi populaţia este atrasă pe insulă prin diferite stimulente ca cesionarea de pământ şi scutirea de taxe pentru cinci ani.

 

La scurtă vreme după triumful Revoluţiei Franceze, insulele ioniene sunt cedate francezilor republicani (1797-1798). Teritoriul este divizat din punct de vedere administrativ şi se creează prefectura Itaca, numită aşa datorită prestigiului istoric al insulei: unitatea administrativă include insulele Kefalonia şi Lefkada şi regiunile continentale. Locuitorii insulei îi întâmpină cu entuziasm pe francezi, care iniţiază un proces de modernizare a administraţiei şi sistemului judiciar. Apar noi idei, noi sisteme şi noi atitudini sociale. La sfârşitul lui 1798, francezilor le urmează fără incidente ruşii şi turcii (1798-1807), care pe atunci erau aliaţi. Se întemeiază Statul Ionian cu capitala în Corfu, bazat pe un regim democratic: autoritatea este exercitată de un senat cu 14 membri în care Itaca este reprezentată de un delegat. Traficul maritim se intensifică, deoarece corăbiile din Itaca sunt libere să navigheze în tot Pontul Euxin şi să transporte mărfuri în şi din porturile Mării Negre.

 

În 1809, în urma unui asediu, britanicii cuceresc Itaca şi alte insule ioniene. Sub dominaţia britanică (1809-1864) se înfiinţează un stat independent numit „Statele Unite ale Insulelor Ioniene”. Noul stat este guvernat de un regim constituţional organizat în 1817. În timpul revoluţiei împotriva turcilor mulţi luptători şi civili din zonele continentale ale Greciei s-au refugiat în Itaca, pentru că aici prevala spiritul liberal. Mai mulţi locuitori ai insulei Itaca s-au alăturat marinei şi armatei revoluţionare; mai mult, douăzeci şi şapte dintre ei au fost membri fondatori ai Societăţii Prietenilor (Filiki Eteria), o societate secretă înfiinţată de intelectuali greci pentru organizarea şi susţinerea revoluţiei.

 

Populaţia a devenit din ce în ce mai numeroasă, astfel încât la sfârşitul perioadei insula avea aproximativ 15.000 de locuitori. Primul nucleu de emigranţi s-a format în România, numărul marinarilor s-a înmulţit şi mulţi itacani au fost desemnaţi în funcţii culturale sau economice de prestigiu în diverse ţări europene. Itaca a intrat pe un făgaş al modernizării: s-a construit o reţea de şosele şi forţa comercială şi maritimă a făcut progrese remarcabile. Faptul că aici funcţiona un şantier naval constituie un alt indiciu al dezvoltării. Copiii erau şcolarizaţi în instituţii private şi de stat înfiinţate în localităţile mari, producţia s-a îmbunătăţit, schimburile de mărfuri cu alte regiuni s-a intensificat, iar pe plan economic şi social s-a constatat o creştere a nivelului de trai.

 

La 21 mai 1864 a avut loc unirea insulelor ioniene cu Grecia. În Itaca, schimbarea de putere generează o atmosferă de sărbătoare, cu manifestări de bucurie şi salve de tun. La origine, păstrarea ordinii în insulă revenea unui mic corp de armată (numit „lochos”), creat special în acest scop şi alcătuit de o sută de tineri localnici. La sfârşitul secolului al XIX-lea, imigrarea în ţările de pe malul Dunării, Rusia şi România a luat proporţii dramatice. Comunitatea emigranţilor din Itaca era formată din aproape 1.000 de persoane care deţineau poziţii cheie în marină şi în comerţul cu vin, ulei şi stafide. În Itaca, locuitorii se îndeletniceau în primul rând cu agricultura, creşterea animalelor, comerţul, artele şi pescuitul.

 

Începând cu primii ani ai secolului XX, construcţiile noi şi amenajarea clădirilor intră într-o nouă eră. Proiectele noi includ şcoli elementare în toate satele, licee, aziluri, reţele de apă curentă, o centrală electrică în Vathy şi îmbunătăţirea reţelei stradale existente. Pe măsură ce nivelul de educaţie creşte, viaţa intelectuală se intensifică. În 1910 se înfiinţează Filarmonica din Vathy, în 1928 începe editarea unui ziar local şi a altor publicaţii periodice ale Asociaţiei Itacanilor. În timpul Primului Război Mondial multe nave au fost distruse şi, în consecinţă, capacitatea de a transporta produse din insulă în alte porturi a fost limitată. Simultan, comunitatea de pe Dunăre intră într-o fază de declin şi începe să emigreze spre alte ţări, de exemplu în America, Australia şi Africa de Sud, proces care diminuează semnificativ populaţia permanentă a insulei şi producţia locală. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce Grecia este ocupată de Puterile Axei, insulele ioniene sunt cedate Italiei. În curând se formează grupuri de rezistenţă. Itaca participă la rezistenţa naţională şi pierde mai mulţi soldaţi. În 1943, germanii îi înlocuiesc pe italieni şi rămân pe insulă până la înfrângerea Puterilor Axei şi la eliberare (1944). Pe timpul ocupaţiei, populaţia izolată reuşeşte să supravieţuiască practicând agricultura, care trece astfel printr-o fază de expansiune. Imediat după eliberare însă mulţi locuitori pleacă din insulă, ca emigranţi sau marinari.

 

În august 1953, câteva cutremure de pământ devastatoare dărâmă majoritatea edificiilor de pe insulă, distrugând sate întregi şi cauzând pagube uriaşe. Reconstruirea începe însă imediat, sub conducerea hotărâtă a primarului Nikolaos Colyvas, cu sprijinul financiar al marinarilor şi emigranţilor originari din Itaca, al împrumuturilor acordate de stat şi cu susţinerea mai multor instituţii şi personalităţi din statele europene. Declinul demografic a rămas totuşi constant, şi numai în anii recenţi numărul locuitorilor s-a stabilizat în jurul cifrei de 3.000.

 

Arhiva istorică din Itaca

Arhiva Istorică din Itaca însumează aproximativ 1.500.000 de documente ce acoperă perioada istorică de la începutul secolului al XVII-lea până în timpurile recente. Cu toate că nu este o „arhivă mare”, este vrednică de toată atenţia. Are privilegiul de a fi una dintre cele mai complete – dacă nu cumva este cea mai completă –dintre arhivele locale din insulele ioniene. Caracterul ei complet şi conservarea secole de-a rândul şi în situaţii foarte dificile (dominaţii succesive, perioade politice frământate, războaie, cutremure de pământ) se datorează aproape exclusiv nivelului înalt de conştiinţă istorică şi culturală a itacanilor. După ce a fost triat în deceniul trecut sub supravegherea ştiinţifică a Fundaţiei Naţionale pentru Cercetare, bogatul material este împărţit în următoarele secţiuni:

a) Arhive administrative (Arhiva administraţiei veneţiene, Arhiva actelor administrative din perioada 1797-1817, Arhiva guvernării statului grec);

b) Arhiva notarială;

c) Arhiva stării civile;

d) Arhiva documentelor bisericeşti.

 

 

Copyright © 2018 Hotel Mentor |M.H.T.E. 04.57.Κ.01.3Α.00720.00 | Designed by the design shop | Powered by Dynacomp AEBE